“Asa era planul initial (29 mai n.r). Dar pentru ca au aparut complicatiile suplimentare la ficat si plaman ne-am prelungit pana pe 14 iunie. Deci din pacate mai am de stat aici....dar bine ca am de ce. Acum ma simt mult mai bine. Am avut si niste zile ... mai grele saptamna trecuta. E clar ca trebuie sa ne facem un program zilnic, sa iesim din spital, pentru ca in rezerva de la spital nu-i chiar ca in parc, alaturi de prieteni, sau intr-o sala de film. Timpul trece mai greu. Asa ca am decis ca atat cat putem sa ne mai plimbam, sa mai vizitam. Cat sa inviemJ timpii morti intre sesiunile de tratamente.

Campania merge bine, slava Domnului si multumita voua, celor de acasa, ii simt deja roadele! Mi-e dor de voi! Mi-e dor de prietenii mei, de mama mea, de motanul meu, de casa mea, de aerul meu curat, de gradina mea, de cerul meu albastru, de ardeii mei copti. Mai sunt 16 zile, dar fiecare zi pare lunga cat 3.

Abraham Lincoln zicea ca nu e important numarul anilor in viata, ci viata din ei ("It's not the years in your life, it's the life in your years"). Am citit la un moment dat ca cineva, ca sa simta ca traieste mai mult, s-a apucat sa petreaca timp facand activitati repetitive, foarte plictisitoare, care nu ii faceau placere, astfel modificandu-si perceptia asupra trecerii timpului si deci avand impresia ca timpul trece mult mai greu, ca se dilata. Ce nu inteleg eu, este de ce ar face cineva asta, pentru alt motiv decat de dragul unui experiment? Adica de ce ar face cineva asta zi de zi pentru toata viata, in mod constient si controlat, oare ca sa i se para ca traieste mult? Ce prostie!

Acum si aici ma regasesc in aceasta situatie, parca timpul se dilata, parca trece mult mai greu, perceptia se modifica, mi se pare ca am mai mult timp. Da, simt ca am mai mult timp, dar simt ca trece viata pe langa mine. Asa ne-am propus sa ne facem zilnic un program de iesit, de plimbat, de vazut, de trait fiecare clipa cu bucurie. Asta trebuie sa fac si cred ca cele 16 zile vor trece mai repede J

Mancarea chinezeasca. Mai buna in Romania J

Mancarea chinezeasca de aici este altfel decat asa cum o stim noi, acasa, in Romania. Am senzatia ca este foarte grea, ca are de multe ori un gust ciudat. Poate de la condimentele folosite in exces. Mirosurile sunt grele si, cateodata, de nesuportat pentru mine. Asa ca uneori apelam la bucataria turceasca sau libaneza, foarte usoara si gustoasa, si vegetariana (pentru mine).

Mai facem plimbari intr-un parc minunat. Se numeste Tianhe. Aici ma simt ca in jungla. Dupa o zi ploioasa, vegetatia luxurianta si exotica este fascinanta pentru mine. Ma mai fascineaza aici si oamenii. Majoritatea chinezilor sunt ca niste copii mari. Se bucura din orice, se mira de orice si sunt foarte constiinciosi si dornici sa faca pe plac. Imi place ca ei merg pe strada cu capul sus, privirea inainte si nu se dau in laturi sa zambeasca sau sa exclame in tot felul la vederea celor doi “occidentali” blonzi, inalti si cu ochii colorati, din … Romania. Sunt galagiosi, dar nu ca italienii. Sunt timizi, extrem de curiosi si, dintr-un punct de vedere, inocenti. Poate unii ar spune neevoluati, dar eu ii vad ca pe niste copii. Buni si frumosi. Parca nu si-au uitat originea. Au un fel de seninatate venita dintr-un spirit bogat si o minte rece. Mintea rece inseamna minte linistita. Lipsita parca de tot felul de preocupari nefolositoare. Mintea noastra, spre exemplu, este deseori  preocupata de ziua de ieri sau de ziua de maine.

Pentru ca nu am trait mult timp aici, bineinteles ca nu sunt cea mai in masura sa descriu viata lor. Asta am observat eu de-a lungul timpului cat am stat la sedinte de tratament. Nu as vrea sa generalizez. Au si ei exceptiile lor. Sunt insa aspecte ale culturii lor, ale educatiei pe care o primesc, care transpar in marea majoritate a populatiei. Sunt extrem de prietenosi cu noi, mereu dornici sa interactioneze.

La spital fac o treaba foarte buna, sunt foarte atenti si meticulosi si muncesc tot timpul. O fac pentru ca asa trebuie. Munca lor e deopotriva un dat si un dar. Nu comenteaza si nu sunt nemultumiti pentru nimic in lume. In spiritualitatea lor, munca se regaseste ca un act de daruire pentru aproape. In plus, mai este si remunerata! Recunosc ca am o admiratie pentru ei, intr-o anume masura. Cam pana la regulile de circulatie. Ai senzatia ca nu respecta nicio regula de circulatie. In trafic, e un haos oarecum periculos pentru participanti. Desi in alte imprejurari ii vezi cum sunt facuti sa faca pe plac, in trafic parca niciun fel de cod al bunelor maniere nu exista. Ori un cod pe care sa il stim si noi, restul lumii. Desi sunt sigura ca gresesc, uneori  iti par lipsiti de maniere.

Mi-ati luat o piatra de pe inima

Campania de strangere a fondurilor ma impresioneaza in fiecare moment. Cu fiecare donatie. Nici nu am cuvinte sa va spun cat sunt de bucuroasa. Parca mi-ati luat o piatra de pe inima. Asa va simt. Va sunt recunoscatoare pentru ca am inceput sa vad oamenii cu alti ochi. Oamenii sunt creati de Dumnezeu buni, binevoitori, plini de iubire. Cumva, pe parcursul vietii, oamenii pierd uneori din aceasta bunatate si din iubire. Poate si datorita vietii prin care trec. Cu bune si cu mai putin bune. Cu clipe minunate sau cu clipe intunecate.

Suntem asa de preocupati de rutina noastra zilnica, de locul de munca. Suntem asa atrasi de obligatiile pe care le avem in societate, incat ne indepartam de cei dragi, de adevar, de iubire si chiar de noi, de propria noastra constiinta. Pierdem echilibrul si jucam totul pe o singura carte. Iar, de cele mai multe ori, aceasta este cariera. Realizarile care tin de ego, pozitie sociala, de bani sau alte alegeri lumesti. Alegeri de dragul carora pierdem din valoarea cu care am fost inzestrati primordial. Unii au capacitatea de a realiza la un moment dat. O parte dintre ei isi dau seama, se trezesc, ies din tipare sau din rutina. Sunt judecati, sau considerati iresponsabili, ciudati sau poate chiar niste smintiti. Ori se trezesc cu forta, cand  vine un moment greu sau o boala peste ei sau peste cineva apropiat. Pierd tot ce au si raman goi si smeriti in fata lui Dumnezeu.

Altii nu se trezesc niciodata. Traiesc o pseudo viata. O viata a altora, cu niste valori false, adoptate sau impuse de altii. Oricum ar fi, acestea din urma sunt departe de frumusetea lor originara, pe care le-a avut candva omul care nu s-a pierdut. Uitam sa ne bucuram de fiecare clipa alaturi de cei dragi. Nu ne mai aducem aminte sa admiram cerul, sa inspiram adanc. Nu ne mai facem timp sa ascultam pasarelele, ori sa vedem frumusetea din jurul nostru. Frumusetea din oameni. Nu traim clipa din prezent spre folosul nostru.

Acum cand am vazut miile de oameni care m-au ajutat, va pot spune ca frumusetea exista. Am vazut frumusetea din oameni. Acel spirit de solidaritate, de ajutor, de interes autentic.  De grija si de iubire sincera pentru cel de langa tine. Ce poate fi mai frumos decat sa vezi cand esti iubit de cei din jurul tau?"

Cei care vor sa o ajute pe colega noastra, Raluca Tonciu, poate gasi detaliile pe site-ul si campania construita de colegii din publicitate: Ralucalupta.ro