CAND ERAM MICA

 “Cand eram mica am vrut sa ma fac politista. Imi doream sa fiu ca in filmele cu Jackie Chan, sa ma bat cu oameni rai. Apoi am mai crescut putin si in liceu, am vrut sa ma fac medic veterinar. Imi era destul de greu avand in vedere ca faceam profil uman cu specializare limbi straine, iar orele de chimie organica si biologie genetica se faceau cam rar la uman. Asa ca am decis sa imi iau meditator, cel putin la chimie era clar nevoie, pentru ca niciodata nu mi-au placut stiintele exacte, asta daca putem numi chimia organica o stiinta exacta. Dupa ce am esuat la prima incercare, am hotarat ca vreau sa incerc din nou.

Ca sa imi platesc meditatiile, m-am angajat traducator part-time la o firma care facea studii de piata, market research qualitave si quantitative si avea clienti foarte mari, cum ar fi BAT si Coca-Cola. In felul acesta, traducand scriptele focus-groupurilor, am intrat in contact cu brandurile. Si mi-a placut. Asa de mult, incat am decis ca nu mai vreu sa ma fac medic veterinar ci vreau sa invat despre marketing si advertising. Numai cand rosteam cuvintele astea mi se parea extraordinar. Asta se intampla acum 16 ani si asa a inceput drumul meu in cariera.

 Prin 1999 cineva a avut suficienta incredere in mine incat mi-a oferit un job in departamentul de vanzari al unei firme de outdoor mari, sa invat, eu nefiind prea constienta la acel moment cam ce mare oportunitate mi se oferise. Imi amintesc apoi primul meu contract de vanzari, trei luni mai tarziu; a fost cu Cable Vision Romania, avea sloganul “Imaginea conteaza!”, careia ii vandusem cateva panouri pentru 12 luni si pe vremea aceea panourile erau rare si scumpe; era un contract de 12.000 USD. Imi amintesc cum m-am dus cu contractul la semnat in biroul directorului general. El era cel care imi oferise sansa de altfel.

Era un ex-pat din Africa de Sud, care s-a uitat la mine foarte lung si mi-a spus sec si usor ironic: “Ai vandut dupa 3 luni, cat nu a reusit sa vanda intr-un an intreg fostul director de vanzari”. Mi-am dat seama ca era foarte mandru de el. Vazuse el ceva in mine, nu stiu ce exact , ceva care l-a determinat sa incerce, iar eu aveam 19 ani si scopul vietii era sa castig bani ca sa imi permit bucuriile vietii alaturi de cei dragi si de prieteni. Sa merg la mare. Sa ajung la munte. In doi ani, am invatat multe de la cel care a crezut in mine pentru prima data.

ARMATA

Dupa acesti 2 ani de inchiriat panouri 6 x 3 metri, scumpe, m-am dus sa lucrez intr-o mica agentie de publicitate. Eram Client Service Director (desi doar eu eram in department :). Am invatat despre DTP, despre print si creatie in print. Aici am avut un angajator de cosmar de-a dreptul, credeam eu, in primele 3 luni. Nu era asa. Timpul m-a invatat sa iert greselile altora si sa raman cu cele bune. Parca nu ma angajasem ci ca m-am inrolat in “armata”.

Aveam senzatia ca nimic din ce faceam nu era bine.  Ca nu ma pricepeam la nimic. Ori ca patronul facuse greseala vietii lui cand ma angajase. Numai asta simteam sau auzeam la inceput. M-am hotarat sa nu plec. Uite asa! Ca sa ii dovedesc ca nu a facut o greseala. Asa era seful meu. Insa, pe dinafara. In timp am inteles ca era un mare om de caracter, care doar vroia sa ma “caleasca” putin. Cei doi ani petrecuti in acea agentie s-au dovedit foarte utili. Era pentru a doua oara cand am fost pusa la grele incercari. Tot acolo s-a activat o dorinta continua de a dovedi ca pot sa fac ceva nu oricum, ci cum trebuie facut. Totul, la nivel de excelenta. Crezul meu avea sa ma ajute si in anii urmatori.

In 2003, am fost recrutata de o alta promisiune in viata. Era o alta mare companie de outdoor. Si mai mare. Pe vremea aceea, News Outdoor Romania (in prezent Getica OOH). Aici am inceput la departamenul de vanzari, unde am devenit Director Adjunct de department dupa vreun an, apoi in 2006 Director de Vanzari. In perioada de varf, cand totul mergea struna si panourile se inchiriau aproape singure, eram 13 oameni care faceam totul la vanzari. Au fost vremuri foarte frumoase, cand eram foarte uniti si trageam toti spre acelasi lucru. Am facut si multe greseli, dar cred ca am invatat din ele. Increderea nemasurata in oameni poate ca mi-a creat cele mai mari probleme. Dar asa sunt eu. Iar in viata nu este obligatoriu ca toti cei din jur sa aiba aceleasi planuri. Se intampla la 27 -28 de ani. O varsta frageda pentru un sef de vanzari.

FURTUNA

Intre 2009 si 2011 am trecut prin atatea experiente de viata si de job, cat intr-o viata de om. Totul parea ca s-ar fi condensat in acesti 3 ani pe “repede inainte”. In 2009 am fost numita Director General Adjunct, urmand ca in 2011 News Outdoor sa iasa din Romania si compania sa fie vanduta catre alti actionari, romani, grupul BAC, un management buyout din care eu si partenerul meu, Jean Radulescu, cu care faceam echipa deja de 2 ani la conducerea firmei, am ramas actionari minoritari si echipa de top management a companiei.

Peste tot au fost vremuri grele, dar intre 2010-2012 in outdoor parca se scufundau corabiile. Tot ce faceai peste zi, peste noapte se darama. Piata media a cazut de-a dreptul in cap. Anul 2010 a fost unul absolut infernal. Cu suisuri si coborasuri. Cu sperante si promisiuni mari, dar si dezamagiri si deceptii deopotriva. Toate, dar absolut toate, la fel de profunde. Toata lumea din publicitate stie. A fost nevoie de decizii, unele foarte dureroase. Dar era nevoie de decizii pentu a salva putinul care a mai ramas. Oamenii nu puteau veni la lucru fara sa stie ca aveau de unde sa-si primeasca salariile la sfarsit de luna. Boala nu putea fi extinsa de la job sa ajunga pe masa din casa. Am taiat multe costuri, am regandit toata platforma operationala. Echipa s-a restrains si, din nefericire, sau poate din fericire pentru cei de care ne desparteam, am fost nevoiti sa renuntam unii la altii. Desi nicio zi din viata nu ne-am fi dorit acest lucru.

As fi vrut sa nu fiu acolo unde eram. Dar ma aflam  in mijlocul furtunii si nu puteam abandona oamenii. Ceva trebuia facut. Piata de media nu isi puteau permite tot atatea salarii ca in trecut. Aveam doar nopti albe si zile negre. Riscam sa nu ne putem face treaba, dar cei care au ramas au muncit cat 10 oameni la un loc. Uneori gandeam ca cei care au plecat erau mai fericiti decat cei care au ramas in mijlocul valurilor. Nu voi sti niciodata daca a fost asa sau altfel. Nu e nicio fericire sa lucrezi ziua intreaga si sa iei totul de la cap. Te scoli in mijlocul noptii, uitand, nu odata, de toti cei de-acasa doar ca cei din jurul tau sa poata pune o bucata de paine pe masa. Dar nici n-aveam de ales. Nici cei care au plecat, dar nici cei care am ramas. Doar asa se putea stabiliza scaderea banilor din publicitate. Fara decizii asumate, nimeni nu s-ar mai fi dus cu salariul acasa.

O VIATA CU DOUA VIETI

A urmat apoi anul 2011. Un an care, cel putin pentru mine personal, a fost inceputul unei alte vieti. La 31 de ani incepeam viata in care invat si astazi. Cu o singura diferenta. Nu stiu in ce clasa am intrat sau cati ani am. O a doua viata plina de profesori, doctori, consultatii si tratamente. Una in care tragedia din spitale de la televizor o regasesc in fiecare zi a mea. O viata de stat la cozi pentru retete si medicamente si investigatii imagistice regulate. O scena in care joc roluri din prima viata, cu tot felul peruci din a doua. O viata cu doua vieti. Una senina de om care am trecut prin greu si am invins alaturi de oameni buni si apropiati. O alta cu nori negri si apasatori, in care, tot alaturi de oameni trebuie sa imi inving teama si preocuparea constanta pentru tratamente si analize mai bune. Dar asta e viata mea si trebuie sa lupt ca intotdeauna.

Pe 31 mai 2011 am fost operata de cancer mamar la Viena, urmand ca apoi tot restul anului sa fac tratamentele necesare. Le-am terminat in decembrie pe cele mai grele: chimioterapie si radioterapie.Noroc ca intotdeauna, colegul meu Jean Radulescu si noii actionari ai firmei m-au sustinut si ma sustin in continuare.

Doi ani si ceva a fost liniste. Mi-am reluat activitiatea profesionala, mi-am schimbat stilul de viata. Am reinceput sa fac mult sport si sufleteste eram bine. Investigatiile facute la fiecare 6 luni ieseau bine, eram sigura pe mine si increzatoare in viitor. Totul a fost bine si frumos. Pana intr-o zi. O zi in care pana in martie 2013, cand a venit al doilea soc. De data aceasta, mai necrutator ca oricand in toata viata mea. Boala a revenit cu metastaze osoase. Doar cand rostesti cuvantul “metastaze” in fata unui medic, de orice specialitate, reactia este vizibila de fiecare data. Mai ales cand in fata acestuia se afla un om cu varsta de 33 de ani. Cine dispretuieste doctorii sa se opreasca. Sa ma intrebe pe mine ce vad in adancul ochilor.

Am invatat sa vad privirea plina de compasiune si mila din ochii medicilor sau pur si simplu evitarea contactului vizual din momentul in care rosteam acele cuvinte. Am hotarat ca voi cauta solutii in continuare. Am cautat, am gasit si le-am aplicat pe toate pe care am putut sa le aplic. In toate, inclusiv pe parte de nutritie. Am inceput sa am preocupari spirituale si sa caut raspunsuri la multe intrebari si m-am inconjurat de oameni cu nadejdea ca va fi mai bine. In oameni energici, sinceri si deschisi. Am facut calatorii multe, am consultat doctori, am incercat pana si solutii de medicina alternativa, medicina traditionala chineza, intr-o clinica de medicina traditionala chineza unde unii pacienti au scapat de probleme de sanatate grave, cu bani prea multi insa. Este adevarat ca altii nu au scapat din pacate, cred ca e vorba si de soarta fiecaruia.

Mi-am recapatat totusi speranta. Am reinceput sa imi fac planuri de viata pe o perioada mai mare de 3 luni. Mi-am epuizat toate resursele financiare si aproape tot ce am produs am cheltuit imediat pentru viata mea. Asta este normal, pentru ca tin la viata mea si vreau sa traiesc cat imi este dat. Nici mai mult si nici mai bine. Ca si in viata profesionala unde nu am renuntat niciodata la lupta, nici acum nu pot renunta. Dupa inca doua interventii chirurgicale, efectuate in Bucuresti lui 2014, a venit alta surpriza. Recidiva locala la sanul deja operat. Au urmat din nou citostastice, perfuzii, peruci si multe intrebari. Un prognostic vital slab, posibilitati de tratamente aproape epuizate, iar planificarile de viata revin la maxim 3-6 luni.

CHINA SMERENIEI

Am ajuns iar in China, datorita unei doctorite care m-a directionat pe acest drum. De data aceasta nu la medicina traditionala chineza, ci la un spital specializat in cancer. Aici merg multi pacienti in stadii terminale din toata lumea ca sa incerce si altfel de terapii de ultima generatie, ca sa isi mai prelungeasca viata cu cat a mai ramas de trait. Poate la un moment dat, in curand, cineva va descoperi leacul mult asteptat de atatea milioane de oameni de pe lumea asta. Vazand “minunile” facute acolo mi-am recapatat, din nou, speranta.

Aceasta este lupta mea de 4 ani. Nu este o lupta cu oameni rai si Jackie Chan, cum visam atunci cand eram copil. E o lupta care te poate face mai bun. Mi-a fost extrem de greu sa fac publica nevoia mea de ajutor, am ezitat foarte mult si am amanat cat am putut de mult acest moment, pentru ca probabil este ca o recunoastere a unui esec personal si multi din cunoscuti nici nu stiau despre situatia mea de viata. Dar oamenii deosebiti din viata mea m-au convins ca nu gandesc corect si ca inca mai am de invatat o lectie. Cea a smereniei. Sa las la o parte mandria pentru a-mi salva viata. Si le sunt deja recunoscatoare. Recunoscatoare pentru ca ei sunt in viata mea. Pentru fiecare apus si rasarit de soare pe care il vad. Pentru fiecare curcubeu sau fiecare plimbare in parc. Si pentru fiecare emotie traita.

Va sunt recunoscatoare tuturor celor care cititi aceste randuri. Recunoascatoare fiecaruia dintre cei care au avut rabdarea sa o parcurga pentru ca au vrut sa o asculte. Celor care mi-au transmis povestea mea mai departe. Si celor care imi zambesc sau ma bucura in fiecare moment de clipele minunate pe care le traiesc. Le sunt recunoscatoare tuturor celor care imi sunt alaturi. Sotului meu drag, cu care m-am casatorit in februarie. Familiei mele pentru ca fiecare clipa petrecuta impreuna este una speciala. Prietenilor mei care imi ofera o sustinere fantastica. Toti, dar absolut toti si fiecare dintre voi ma ajuta sa raman eu. Sa raman Raluca cea de altadata, luptatoare, nealterata si neschimbata. Imi place viata mea si voi lupta pentru ea. Indiferent cat de grea, Viata este un dar si merita traita pana in ultima clipa!”

Raluca

Povestea cancerului Ralucai Tonciu si modul in care o puteti ajuta o gasiti si pe pagina ei de facebook